Jiddu Krishnamurti - Libertatea sufletului și a minții + documentar (RO)


LIBERTATEA SUFLETULUI ȘI A MINȚII
– BIOGRAFIA LUI JIDDU KRISHNAMURTI –

Jiddu Krishnamurti a fost un filozof de origine indiană, promotor al unei educații alternative. Gândirea sa, apărută în cadrul teozofiei și al contraculturii anilor 1960, a exercitat o influență notabilă asupra unor scriitori, savanți, politicieni și alte personalități ale timpului. Pe când era doar un adolescent, a fost prezentat de către Societatea Teozofică a epocii drept un potențial mesia. Mai târziu însă, el a dezvoltat o teză radical opusă, care consta în ideea că transformarea omului nu se poate face decât prin eliberarea de orice formă de autoritate. El spunea că nici religiile, nici ateismul și nici ideologiile politice nu vor fi vreodată capabile să ofere libertatea individuală, pentru că acestea, în fond, nu fac altceva decât să perpetueze condiționările.


Krishnamurti s-a născut pe 11 mai 1895, la Madanapalle, într-o familie de brahmani, în India aflată sub administrație britanică. Era al optulea băiat și, conform tradiție hinduse, i s-a dat numele de Krishna („murti” însemnând formă sau manifestare). Mama sa, Sanjeevamma, de care era foarte atașat, a murit când el avea 10 ani. Conform biografei Mary Lutyens, Krishnamurti a fost un copil cu o sănătate fragilă, bătut frecvent, atât de tatăl său, Narainiah, cât și de profesori. Avea doar 14 ani în 1909 când, însoțit de fratele său, Nityananda, l-a întâlnit pe Charles Webster Leadbeater pe o plajă privată din Adyar, care aparținea Societății Teozofice, unde lucra tatăl său. Leadbeater, care spunea că poate explora viețile anterioare ale cunoscuților săi, susținea că ar fi detectat la acest copil o aură excepțională și ar fi știut că el trebuie să fie pregătit ca vehicul pentru „învățătorul lumii”, Lord Maitreya pe care-l așteptau teozofii. Krishnamurti a considerat salutară această perioadă a educației lui în sânul Societății Teozofice, inclusiv pe planul sănătății. El declara mai târziu că, dacă nu l-ar fi întâlnit pe Leadbeater, în mod sigur n-ar fi supraviețuit.

În vederea pregătirii pentru destinul său, Krishnamurti a început să studieze cu Leadbeater și cu Annie Besant, care conducea la acea vreme Societatea Teozofică. Pentru a-l proteja, i-au dat numele de Alcyone (foto), iar celorlalți teozofi li s-a cerut cea mai mare discreție privind existența și identitatea lui. Annie Besant a devenit noua lui mamă, obținând din partea tatălui custodia lui și a fratelui lui, Nitya. Tatăl i-a retras însă acest drept printr-o decizie judecătorească, în 1913. După ce a pierdut la apel, Annie Besant a fost somată să-i redea pe cei doi băieți tatălui lor. În momentul acela, ea se afla cu ei în Marea Britanie și a refuzat să-i trimită în India. Un ultim apel a fost depus la Privy Council (Consiliul Privat al Maiestății Sale) care a decis să-i lase pe cei doi băieți să aleagă. Până la urmă însă, aceștia n-au mai fost consultați. S-a considerat că neîntoarcerea în India exprima voința lor de a rămâne în Marea Britanie și deci cu Annie Besant. În același fel, s-a considerat că tatăl, nefăcând apel la decizia Privy Council, a acceptat situația.

Ca parte a educației sale, în 1910, Krishnamurti a petrecut două zile și două nopți în apartamentele lui Annie Besant, lăsat sigur cu Leadbeater pentru „inițiere”. În acest timp, și-ar fi văzut viețile anterioare, după cum povestește în cartea sa, The Lives of Alcyone (Viețile lui Alcyone), publicată în toamna aceluiași an. După aceea, a fost acceptat de către mahatmas, sfinții teozofiei. Tutorii săi au lucrat intens pentru a-i șlefui imaginea publică și a-i induce acea atitudine detașată și calmul britanic, pe care le va păstra tot restul vieții.

Tot în 1910, cei mai zeloși teozofi din Adyar au creat Ordinul Soarelui Răsare (Order of the Rising Sun), care-l venera pe „învățătorul lumii” în persoana lui Alcyone. Acest ordin, considerat un simplu cult al personalității, a fost dizolvat în 1913. Totuși, a fost destul de repede înlocuit cu Ordinul Steaua Orientului (Order of the Star of the East), creat și omologat de Annie Besant, care considera că acest ordin nu este legat de teozofie, dar este punctul de plecare al unei viitoare religii universale. Această creație a fost, de altfel, unul dintre motivele plecării lui Rudolf Steiner, care a părăsit Societatea Teozofică pentru a-și crea una proprie, anume Societatea Antropozofică. Și alți teozofi au protestat energic și au demisionat.

Krishnamurti în Anglia, în 1911, cu fratele său, Nitya
și teozofii Annie Besant și George Arundale

În 1911, Annie Besant i-a adus deci pe Krishnamurti și pe fratele său mai mic la Londra, unde au întâlnit-o pe Emily Lutyens, care era fiica fostului vicerege al Indiilor, Robert Lytton, și soția arhitectului Edwin Lutyens. Acesta din urmă a fost trimis în 1912 la Delhi, ca arhitect oficial. Krishnamurti i-a făcut o puternică impresie lui Emily Lutyens, care s-a convertit la teozofie pentru a petrece cât mai mult timp în preajma lui. În momentul acela, Societatea Teozofică a beneficiat și de o importantă contribuție financiară din partea doamnei Lutyens, destinată atât educației tânărului Krishnamurti, cât și ei însăși și celor două prietene ale ei, americanca Mary Dodge și contesa britanică Muriel de la Warr.

Pe tot parcursul Primului Război Mondial, cei doi frați au rămas în Marea Britanie, schimbând mai multe reședințe și ocupându-și tot timpul pentru a studia și a se occidentaliza. Scopul mamei lor adoptive era ca aceștia să reușească să intre la Universitatea Oxford. Cu toate acestea, caracterul visător și lipsa de interes a lui Krishnamurti au făcut-o pe Annie Besant ca într-un final să renunțe la această idee și să plece în India, angajându-se în lupta poporului pentru independență. A fost chiar o vreme când ea s-a îndoit serios că băiatul era „învățătorul” mult așteptat.

În 1921, Krishnamurti a contractat o bronșită care s-a cronicizat. În același an, s-a îndrăgostit de o tânără de 17 ani, Helen Knothe, ai cărei părinți erau membri ai Societății Teozofice. S-a despărțit însă repede de ea, simțind că misiunea lui viitoare nu-i dă dreptul la o viață normală.

În anul următor, a călătorit în Australia și apoi în California, la Ojai, împreună cu Annie Besant. Aici, ea a achiziționat un teren, în speranța că locul va produce în Krishnamurti schimbarea mult așteptată. În vara lui 1922, după propriile spuse, consemnate de Emily Lutyens, el a trăit o experiență „transformatoare” care,  deși a fost însoțită de dureri de cap violente, a fost una de trezire spirituală, care trebuia să-i schimbe viața. Krishnamurti a numit această trăire „procesul”, iar Annie Besant i-a spus „trezirea energiei primordiale Kundalini”. El a povestit că în cursul acestui „proces” a simțit o prezență, o binecuvântare, o imensitate, o stare nouă și un sentiment al sacrului. Ulterior, în învățăturile lui, s-a referit de multe ori la „procesul transformării”, folosind acest termen mai ales în „carnetele” sale.

Moartea fratelui său, care a survenit în 1925, la vârsta de 27 de ani, l-a afectat puternic. Atât de puternic, încât, după ce și-a petrecut toți acești ani supunându-se viziunii despre el a tutorilor săi, asigurându-i chiar că va face tot ce i se va cere, Krishnamurti a început să conteste directivele care-i fuseseră impuse, fără ca totuși să dezavueze total ideea că ar fi un fel de mesia.

În august 1929, el a decis să dizolve organizația înființată în 1913 pentru a-l susține, și care fusese denumită „Ordinul Steaua Dimineții”. Cu această ocazie, a declarat: „Adevărul este o țară fără drumuri; nu poți ajunge la el pe nicio cale: nicio religie, nicio sectă”. El considera că ritualurile și exercițiile spirituale ale acestui ordin erau, în cel mai bun caz, lipsite de interes, și în cel mai rău caz, absurde. Spunea că în acest ordin, singura persoană cu adevărat sinceră era Annie Besant. Împotrivirea lui față de orice noțiune de salvator, de guru sau de mediator în experimentarea realității avea să-i devină linie directoare. Conform lui Mary Lutyens, Krishnamurti a rupt ultima legătură cu Societatea Teozofică în 1933, odată cu moartea lui Annie Besant. În acel an, se exprima astfel: „Orice autoritate, mai ales în domeniul gândirii, este distrugătoare. Liderii își distrug adepții, iar adepții își distrug liderii. Trebuie să fiți propriul vostru învățător și propriul discipol. Trebuie să puneți la îndoială tot ceea ce omul a acceptat ca valabil sau necesar. Dar, realizând că nu vom mai putea depinde de nicio autoritate exterioară, ne rămâne imensa dificultate de a respinge și autoritatea interioară a micilor noastre opinii, cunoștințe, idei și idealuri”.

În această perioadă, Krishnamurti s-a consacrat călătoriilor în lume, pentru a-și expune ideile. A devenit rapid o atracție, neobișnuită pentru vremea respectivă, căci se distanța categoric de orice religie. Spunea că oamenii nu au nevoie de dogme, ritualuri și maeștri spirituali pentru a ajunge la iluminare. Totuși, inevitabil, de fiecare dată sfârșea prin a fi perceput ca un guru.

Între 1930 și 1944, turneele lui au fost organizate de Trustul Star Publishing, sub conducerea lui Desikacharya Rajagopal, care se ocupa de toate aspectele materiale, pe care Krishnamurti le detesta. În acești ani, Krishnamurti a avut o relație de iubire cu Rosalind, viitoarea soție a lui Rajagopal, care era americancă. Fiica acestora, Radha, spune în cartea sa, consacrată anilor mamei sale petrecuți lângă Krishnamurti („Vieți în umbră cu J. Krishnamurti”) că a fost probabil prima lui relație intimă cu o femeie. În aceeași carte, Radha adaugă că mama ei era foarte apropiată de Nitya, fratele lui Krishnamurti, și că-i vizita zilnic pe cei doi frați, consolându-i în momentele de nefericire și îngrijindu-i în cele de boală. Bineînțeles că toate acestea se întâmplau înainte de mariajul ei cu D. Rajagopal, pe care Krishnamurti l-a perceput ca pe o formalitate neimportantă pentru el, și care nu i-a afectat relația privilegiată pe care o avea cu Rosalind. Biografa lui Krishnamurti, Mary Lutyens, evocă și ea această relație.

Tot în această perioadă, Krishnamurti a fondat primele școli conforme cu viziunea lui asupra educației, Rosalind devenind directoarea școlii „Valea fericită” (Happy Valley School). În acești ani, reședința lui principală era la Ojai, în California, unde a primit vizita mai multor personalități ale epocii, printre care Aldous Huxley, Igor Stravinsky, Bertold Brecht, Thomas Mann, Bertrand Russel, ca și cea a Gretei Garbo, care i s-a înfățișat ca o aspirantă spirituală serioasă. Dintre toți, Aldous Huxley i-a devenit prietenul cel mai apropiat.

În 1946, Krishnamurti a căpătat o infecție gravă la rinichi, pentru care inițial a refuzat să fie tratat, netolerând în preajma lui decât prezența lui Rosalind Rajagopal. Ulterior însă, a cedat, primind îngrijirile medicale. Acum a început să evoce o temă care va reveni frecvent în conferințele lui, cea a „meditației adevărate”, al cărei sens era diferit de cel perceput în epocă. În același timp, el critica separația care se făcea între conștient și inconștient.

Începând cu anul 1950, locuiește o parte din timp și la Paris, unde îl întâlnește pe Léon de Vidas, care avea o proprietate la Cuzorn, în departamentul Lot-et-Garonne din sud-vestul Franței. În casa acestuia redactează o parte din cartea „Comentarii despre viață”, scrisă la îndemnul lui Aldous Huxley, în care, pe lângă introspecția meditativă, adaugă critici acerbe la adresa structurilor societății. În 1953 i se publică prima carte, „La picioarele maestrului” (At the Feet of the Master) de către un editor important și nespecializat în spiritualitate.

Krishnamurti se plângea frecvent atât de venerația cu care era întâmpinat în India, cât și de aprobarea moale, inactivă, a auditoriului occidental. A menționat la un moment dat o conferință în care s-a bucurat când a auzit un murmur dezaprobator în public, ceea ce pentru el indica faptul că începuseră să gândească singuri. În India s-a întâlnit cu multe figuri notabile ale spiritualității, și chiar cu Tenzin Gyatso, al 14-lea dalai lama, cu care a avut o relație de respect reciproc.

În 1960 l-a cunoscut pe fizicianul David Böhm, ale cărui vederi îi păreau apropiate de ale lui. Cei doi au devenit repede prieteni și au înregistrat un număr de dialoguri, care s-au desfășurat pe parcursul a două decenii. După unii observatori, contactul cu omul de știință i-a adus un plus de precizie în vocabular. În anii următori, apropiații lui Krishnamurti observă la el o schimbare generală de comportament. Din bărbatul vesel și detașat care era, devenise serios, nerăbdător și uneori vehement. În această perioadă, publicul lui obișnuit l-a găsit prea auster, ceea ce însă nu l-a împiedicat să organizeze adunări încununate de succes la Saanen, în Elveția, dedicate „persoanelor serioase, preocupate de enormele provocări ale umanității”.

În 1970, Krishnamurti s-a întâlnit de mai multe ori cu Indira Gandhi. Pupul Jayakar, un apropiat al lui Gandhi, spunea că Indira Gandhi a fost influențată în politica ei de discuțiile cu el.

În 1980, Krishnamurti își reafirmă liniile directoare ale filozofiei sale într-o declarație scrisă, cunoscută sub numele de „Miezul învățăturilor”. Tot atunci, le spune apropiaților săi că experiența lui interioară, „procesul” de care vorbea în primii ani, prinsese o forță nouă, atingând sursa întregii energii, și că acum nu mai există în el decât „un spațiu incredibil și o frumusețe imensă”.

În 1981, în urma unei gripe care l-a afectat în așa măsură, încât a spus că „ar fi fost mai ușor să mor decât să supraviețuiesc”, a început să evoce tot mai des tema morții în scrierile și discursurile lui. Dar chiar dacă în acești ani apropiații lui au remarcat semnele oboselii fizice și mentale, el a continuat să țină în jur de 120 de conferințe pe an, până cu puțin timp înainte de moarte. Modul său de viață era riguros și auster: era vegetarian, nu fuma, nu bea alcool sau cafea și făcea exerciții fizice regulat.

La vârsta de 90 de ani, Krishnamurti s-a adresat Națiunilor Unite, cu ocazia primirii Medaliei pentru Pace a ONU pe anul 1984.

Ultima întâlnire cu publicul a avut loc la Madras, în India, în ianuarie 1986, cu o lună înainte de decesul său, care a survenit la Ojai, în California. Pregătindu-se pentru moarte, a cerut ca nimeni să nu fie desemnat sau să se erijeze în reprezentantul sau interpretul lui. A mai cerut ca niciuna dintre locuințele sale să nu devină loc de pelerinaj și niciun cult să nu fie creat în jurul persoanei lui. „Aceasta ar fi în contradicție cu toate învățăturile mele”, a spus Krishnamurti. Dorința i-a fost respectată. A murit pe 17 februarie 1986, la câteva săptămâni după ce a fost diagnosticat cu un cancer la pancreas. Avea 91 de ani.
 
Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)
Provocarea schimbării
Filmul biografic al lui Krishnamurti


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Dar mai întâi, rețineți: A comenta pe acest blog (ca și pe oricare altul) este un privilegiu, nu un drept. De aceea, vă rugăm:
- Referiți-vă, pe cât posibil, doar la subiectul postării.
- Folosiți un limbaj decent.
- Dacă intrați în polemici cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
- Pentru mesaje de interes personal adresate administratorilor blogului (schimb de link, propuneri de colaborare etc.) folosiți formularul de CONTACT, aflat în partea de sus a paginii.
Comentariile care nu respectă aceste cerințe nu vor putea fi publicate.
Vă mulțumim și vă așteptăm cu interes opiniile și sugestiile.

POSTĂRI ALEATORII

Avertisment!

Frumoasa Verde” este un blog de cultură generală, care cuprinde teme din toate domeniile vieții. Articolele din domeniul sănătății sunt alcătuite sau preluate cu grijă, din surse considerate de noi respectabile, dar nu se constituie în sfaturi medicale autorizate.

CONTACT

Nume

E-mail *

Mesaj *